– Alo?

– Nuuuuu, de ce ai răspuns?! Închide mai repede! Apoi se auzea arhicunoscutul sunet Tî tî tî tî…și știai că respectivul tocmai ți-a închis telefonul în nas.

Se făcea că eram prin clasa a șasea, iar primul meu telefon nici măcar nu era al meu, era al familiei. De obicei, stătea în living, pe un raft al bibliotecii, iar mie mi se părea că e un trofeu. De fapt, cam așa era deoarece nu-l foloseam foarte des, pentru că știu că ar fi costat bani dacă sunai.

Așa că, atunci când ai mei nu erau acasă, mă strecuram în camera de zi, ca o persoana pe cale să comită o infracțiune, mergeam tiptil, pe vârful degetelor, de teama de a nu face vreun zgomot. Deși eram singură acasă, mă hotărâsem să sustrag telefonul de la locul lui ca un adevărat profesionist.

Astfel, după ce terminam toată tărășenia, fugeam în camera mea, mă așezam pe jos, la marginea patului și cu bartai cartea Pagini Aurii larg deschisă, începeam să dau beepuri la numere alese în mod aleatoriu.

Uneori însă, îmi plimbam arătătorul pe pagină, de sus în jos, până găseam un nume haios sau caraghios și atunci mă hotăram că e cazul ca familia respectivă să fie deranjată de țârâitul hodorogit al telefoanelor fixe.

sursă: theverge.com

Alteori, cu permisiunea alor mei și cu promisiunea că nu mai sun pe nimeni (în scurt timp ai mei se prinseseră de șiretenia mea cu Pagini Aurii, pentru că uitasem să-mi șterg urmele, anume arhiva apelurilor recente) mă jucam pe telefon nonstop.

Îmi amintesc că primul telefon era un Alcatel, dar nu genul acela cărămidă, robust, ci unul de o mărime medie. Țin minte și acum ecranul verde și tastele care scârțâiau uneori când le atingeam, de parcă aveam în mână o jucărie pentru copii.

De asemenea, noaptea, tastele erau luminate, datorită unor setări pe care învățasem să le fac, lucru care-mi plăcea și mai mult atunci când mă jucam.

2075500ee735f96c72780ba5b13cc897

sursă: weheartit.com

La școală toată șmecheria consta în ce telefon aveai. Dacă era polifonic sau nu, ori dacă avea afișaj color sau era monocrom. Ca să nu mai menționez ce nebunie era atunci când cineva avea vreun telefon cu cameră foto. De asemenea, erai automat cel mai tare din gașcă dacă telefonul avea infrared sau bluetooth.

Al meu nu avea mai nimic din specificațiile de mai sus, iar singurul lucru cu care mă lăudam era o melodie polifonică, după o piesă de-a lui 50 Cent, pe care o comandasem după ce văzusem o reclamă într-o revistă de fete și pe care dădusem vreo 0,50 $. M-am făcut cam galbenă când am văzut că dispăruse creditul alor mei, dar în sinea mea mă gândeam că făcusem o alegere bună în privința noului ton de apel al familiei.

Ce-i drept, vechiul Alcatel fusese deslușit de toate tainele, pentru că toată ziua îl butonam și-i modificam setările ca să văd ce se întâmplă mai apoi. De asemenea, nu m-am lăsat prea curând nici de giumbușlucurile cu sunatul și chiar găsisem o tehnică prin care să nu fiu nevoită să plătesc: sunam la Relații Clienți.

Și nu sunam că să anunț o problemă, ci pentru amuzamentul personal. Deseori, chemam colege la mine acasă, ne strângeam în cerc și imediat ce apelam la serviciul de Relații și auzeam primul Alo, începeam să cântăm sau să facem glume.

Astfel, de la Sunați repede la pompieri că arde blocul de desen la Vă merge frigiderul? noi făceam toate dumele care ne treceau prin cap, ca mai apoi să închidem repede și să ne tăvălim pe jos de râs.

Mai apoi, creasem și tot felul de sisteme prin care să ne sunăm, astfel încât să nu consumăm creditul: Sfântul beep. Un beep pentru DA, două pentru NU, beepuri prelungite de bună dimineața sau noapte bună, toate erau atent gândite după o teorie internă pe care o puneam la cale cu prietenii.

Uneori, mai dădeam și mesaje, însă erau foarte scurte. De multe ori nu scriam mai mult de un „bună”, pentru că, în mintea mea, taxarea se făcea pe numărul de cuvinte, ca abia mai apoi să aflu că tariful era cam același- 7 cenți.

Una peste alta, am fost atașastă de primul meu telefon (chit că nu era chiar al meu, dar astea sunt doar detalii). Însă, după o perioadă în care și-a făcut datoria ca nimeni altul, Alcatelul și-a găsit sfârșitul într-o noapte.

Ai mei se plimbau cu barca în Tăbăcărie, iar netrebnicul, cu tot cu tonul de apel cu 50 Cent, s-a strecurat din buzunarul tatălui meu și cu un Pleosc! s-a aruncat în apă și dus a fost.

Am fost cu toții triști, pentru că deh, fusese primul telefon mobil, însă la scurtă vreme, un Samsung cu camera foto îi luase locul. Dar despre asta cu altă ocazie…

Și-am ținut musai să dau din casă despre primul telefon pentru că am fost provocată de computerblog.ro. Eu sunt mai atehnică, însă dacă vreți cu adevărat să aflați lucruri interesante înainte de a vă lua un telefon nou, vă sugerez să citiți mai multe chiar aici.

~ to be continued~

0 thoughts on “Un beep pentru DA, două pentru NU”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *