Îmi scosesem în grabă MTB-ul din apartament, coborâsem cât puteam de repede scările cu el, iar odată ajunsă jos, în fața blocului, am și urcat pe bicicletă și i-am dat pedală până pe plajă.

De acasă până la malul mării nu aveam mai mult de doi kilometri. De regulă, nu prea îmi plăcea să-i fac pe jos, pentru că trebuia să traversez un pod foarte aglomerat, așa că preferam să ajung mai repede pe bicicleta mea galbenă.

Simțeam cum îmi vâjâie capul, iar urechile începeau să mă usture și să să înroșească din cauza frigului. Cu toate astea, pedalam cu un singur scop în minte: să ajung la mare.

După 22 de ani petrecuți atât de aproape de plajă a fost destul de ciudat să mă mut într-un oraș care mă ținea la așa mare distanță de zbuciumul valurilor, de scoicile și melcii pe care obișnuiam să îi colecționez, ori de stolurile de pescăruși ce brăzdează cerul de vară.

Așă că, atunci când m-am întors acasă, la ai mei, am simțit că mă sufoc dacă nu văd cât mai repede marea. Eram precum un asmatic, iar singura modalitatea prin care îmi puteam recăpăta suflul normal era să inspir din nou aerul sărat.

Acum ajunsesem la piciorul podului și ocoleam cu atenție bariera pentru mașini. Câțiva câini stăteau la soare, în dreptul paznicului, ca pe vremuri. Tabară arăta la fel, singura diferență o făceau însă câteva clădiri proaspăt văruite în culori pale de roz, galben, verde și albastru.

Am trecut în grabă căutând scurtăturile pe care le știam ca-n palmă. În asfalt erau mai multe gropi decât îmi aduceam aminte și observ că au mai pus o barieră care să oprească mașinile să intre pe plajă. Am ocolit iar, fără să cobor de pe MTB și nu m-am oprit până nu am ajuns în dreptul valurilor. De abia atunci am lăsat de-o parte bicicleta și m-am apropiat de mare.

Știi cum se zice, că nu ne amintim zile, ci momente? Recunosc că ziua aia de toamnă târzie e într-o ceață totală, dar clipa în care am ajuns la malul mării, după ce am traversat grăbită podul, pot să o reproduc până la cel mai mic detaliu.

Picioarele îmi tremurau, dar nu de frig, ci din cauza febrei musculare și a adrenalinei. Auzeam în surdină zgomotul făcut de valurile ce se spărgeau de digurile din depărtare. Acolo obișnuiam să merg cu tata să pescuim. Aveam o undiță improvizată, făcută pe măsura mea. Avea plută și câteva cârlige pe care era înfășurată momeala. Uneori, foloseam o lansetă mai mică, dar parcă nu-și făcea treaba la fel de bine ca undița mea customizată.

Am inspirat din nou aerul sărat. Așa făceam în fiecare dimineață de vară, înainte să intru în apă. Am avut mereu locul meu preferat. Peste 20 de ani și peste 10 kilometri de plajă, iar eu reveneam mereu, ca acum, în același punct. Locul meu. Aici au fost momentele în care construiam castele de nisip și le ornam cu alge și scoici sau poate un steguleț, dacă aveam noroc să găsesc. Tot din punctul ăsta dădeam startul și mă întreceam cu restul copiilor să ajung prima la geamandură.

A început iar să bată vântul de noiembrie și să-mi răscolească părul și eșarfa de la gât. În vacanțele de vară mereu îmi făceam turban din eșarfă, apoi mă așezam pe nisip cu o carte în brațe și îmi aminteam să plec de pe plajă de abia atunci când soarele începea să fie mult prea puternic. Nu cred că a existat an în care să nu vin acasă roșie ca racul, iar mama să mă întrebe dacă am adormit iar pe plajă.

diana solomon

noiembrie 2014, Năvodari

Acum, în spatele meu, sunt conducte imense din fier. Unele, se întind până-n mare. Sunt ruginii și se vede deja că aerul și apa au început procesul de eroziune. Îmi trag alene bicicleta după mine și mă cocoț pe o conductă, așa cum aveam obiceiul să mă urc când eram mică în foișorul de pe plajă al salvamarilor.

Mă frâmântă pe toate părțile dorul de mare, iar uneori pot să simt că în loc de sânge, prin vene mi se răscolesc valurile învolburate. Iar în unele zile aș bucuroasă Bucureștiul pe o clipă în care aș fi doar eu și marea. Atât.

E adevărat, nu îmi amintesc zile, ci clipe. Și e ciudat, dar plăcut în același timp, să am un loc care-mi readuce amintiri atât de vivide. Iar de-ar fi să repet un singur moment drag la infinit, fără să-mi fie teamă de redundanță, acela ar fi să revin mereu în locul ăsta de pe plajă, care e precum un album ce cuprinde o infinitate de secvențe, ce-și fac de cap prin ungherele minții mele.

2 thoughts on “Nu ne amintim zile, ci momente”

  1. Frumoasă amintire cu repetiţie, foarte fain scrisă; m-a făcut să trăiesc alături de tine emoţia aceea unică a întoarcerii acasă, la locurile care înseamnă ceva. Mulţumesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *