Îmi amintesc de o fotografie veche cu noi, făcută în oglindă. Mama își încheia nasturele de la o rochie albă de plajă, un gest atât de delicat și intim, iar eu, mă uitam la ea cu ochii mari și gura căscată. Eram de un roșcat-morcovel, iar părul lung îmi era ciufulit și bretonul îmi gâdila linia sprâncenelor.

Țin mult la imaginea asta cu mine și cu mama pentru că, după 20 de ani, încă mai privesc cu admirație orice face ea și chiar dacă acum am vârsta pe care ea o avea în fotografia cu pricina, continui să mă simt copilul ăla ginger, ciufulit, fascinat de feminitatea și grația mamei. Dar și de toate imperfecțiunile care o fac atât de naturală și unică.

Prima febră, primul Revelion ratat

Toată casa mirosea a oțet de mere, iar eu stăteam pe mijlocul patului, roșie ca focul și înfășurată bine-bine într-o pilotă. Mai erau câteva ore până la miezul nopții și termometrul meu nu părea să vrea să arate o temperatură mai joasă de 40 de grade Celsius. Atunci i-am văzut pe ai mei pentru prima dată îngrijorați, iar mama mai avea puțin și plângea. De fapt, cred că făcuse asta pe ascuns, pentru că ochii îi erau roșii și umflați.

Mama. N-ar fi recunoscut vreodată că era speriată, pentru că știa să facă în așa fel încât eu să nu-mi fac probleme în privința vreunei situații. Și chiar și atunci, când se auzeau artificiile de afară și lamulțeani-urile zgomotoase, iar eu frigeam mai rău decât o sobă pe lemne, ea râdea cu mine și-mi mai arunca în glumă câte o mustrare pentru faptul că nu aveam șosete în picioare și că aș fi putut să răcesc.

Primele felicitări cu sclipici și inimioare desenate stângaci

Tot mama a adunat cutii întregi de papetărie sau mai bine zis, cutii cu felicitări făcute de mine. Odată ce am învățat prima oară la grădiniță că pot să fac o felicitare prin îndoierea unei coli de A4, creativitatea mea nu mai avea limite. Așa că fără nicio ocazie, îi desenam mamei inimioare pe foi și-i spuneam cât de mult o iubesc. Și de fiecare dată descopeream o tehnică anume de a face asta: prin decupaje, colaje sau chiar sclipici care ajungea nu doar pe felicitare, ci pe pe hainele mele, pe covor. Asta ca să nu mai zic de aracetul pe care-l împrăștiam peste tot.

Dar mama nu mi-a zis niciodată că fac mizerie, ci se bucura cu toată inima pentru foile alea mâzgâlite de mine care mai apoi îi dadeau ei de lucru, pentru că de fiecare dată trebuia să curețe în jurul „zonei mele de lucru/creativitate”.

Primele liniuțe și bastonașe

Mama m-a învățat să scriu cu mult înainte de a ajunge la școală. Așa că eu aveam zilnic teme și trebuia să umplu câteva pagini cu liniuțe și bastonașe, pagini pe care ea mi le verifica cu un pix roșu când se întorcea de la muncă, iar eu îmi rodeam unghiile în timpul ăsta, pentru că știu că la un anumit număr de greșeli trebuia să „scriu” apoi o pagină întreagă.

Însă oricât de serioasă era când venea vorba de educația mea, știa mereu să-mi facă surprize frumoase atunci când mă așteptam mai puțin. Așa că de multe ori eram scutită de ziua de făcut bastonașe și mă lua în oraș la plimbare cu barca pe lac, ieșire care nu se termina fără prăjituri sau înghețată.

Cert e că am nenumărate amintiri frumoase cu mama și de-abia acum, când m-am mutat de la ai mei și a trebuit să încep să fac mai multe lucruri pe cont propriu, am înțeles cât de multe am învățat de la ea. De altfel, de la mama am înțeles cât de importantă e naturalețea, dar și grija față de propria persoană. Tot la ea am văzut că o cană de cafea băută imediat după ce te trezești te ajută să arăți a om dimineața și dacă într-o zi ți se rupe tocul sau mânerul genții, e chiar ok să zici din tot sufletul la dracu’!

Pe scurt, mama e definiția a tot ce cred eu că înseamnă o #femeiepebune. E femină și delicată, dar nu-i este frică să zică lucrurile pe față, iar asta într-un mod cu totul diplomat. De altfel, nu-i este rușine de pijamalele ei cu Tweety și văd că după o zi lungă de muncă și un duș, le poartă cu atâta bucurie că uneori cred că doar la ele a visat în tot timpul cât a fost la serviciu.

Mama e #femeiepebune pentru că își cunoaște defectele, dar a scos mereu în față calitățile. Iar printre acestea se numără faptul că știe să fie fericită, are în continuare poftă de joacă și de viață, e grijulie și curajoasă. Așa cum se poate vedea și-n imaginile de mai jos.

self-hatred and self contempt, gnawaway at the vitals of one’s being.-

3

4

cats

 

 


Am vorbit de mama și despre ce cred eu că înseamnă #femeipebune pentru a susține campania organizată de Lactacyd. Aceasta se bazează pe ideea conform căreia nu există femeia ideală, ci doar femeia reală și imperfectă. Adică cea care cade de pe bicicletă, cea care se joacă în parc cu dobermanii, are grijă de cei din jur sau nu uită să zâmbească și să privească viața ca și cum n-ar fi un șir infinit de dimineți-de-luni-fără-cafea.

Campania Lactacyd se desfășoară până pe 8 august 2016 și conform regulamentului, participanții la concurs trebuie să nominalizeze o #femeiepebune folosindu-se de aplicația dezvoltată de organizator astfel: prin completarea numelui complet și a unei caracteristici ce o face femeie pe bune pe persoana menționată, introducerea datelor proprii de contact în aplicaţie și distribuirea participarii la concurs pe Timeline-ul personal sau al persoanei nominalizate, direct prin intermediul site-ului sus-menţionat.

Cât despre premii acestea presupun reduceri de 25% la achiziționarea produselor Lactacyd din farmaciile Sensiblu pentru toți participanții la la campanie, iar câștigătoarele alese prin tragere la sorți au șansa să primească unul dintre cele 15 seturi duble cu lănțișoare de argint cu simbolul „femei pe bune”, unul dintre cele 3 kituri-surpriză duble  + apariția în revista Cosmopolitan.

Tu pe cine ai nominaliza ca #femeiepebune?

0 thoughts on “Mama”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *