Pe Iancu îl știi deja, e dobermanul nostru drag care ne face zile fripte în majoritatea timpului. Însă, pentru că lucrez de-acasă, noi doi reușim, vrând-nevrând, să stăm mai toată ziua bot în bot. Bine…de fapt, stăm mai mult decât aș vrea eu și mai puțin decât ar vrea Iancu. Dar ce să-i faci.

Așa că, pentru că nu obișnuiesc să ascult muzică când lucrez, deoarece mă deconcentează, încep să vorbesc cu Iancu. Și înainte să râzi, află că nu e nimic anormal să vorbești cu câinele tău (m-am documentat, ca să fiu sigură). Așadar, data viitoare când simți că ești cam stresat cu un deadline sau nu ai un prieten acolo care să îți asculte oful, talk to your dog.

De altfel, dialogurile cu Iancu (care-s mai mult monologuri) nu sunt numai despre mine. Ci și despre el sau tâmpeniile pe care le face. Așa că mi-am zis că niște mostre din conversațiile noastre(mele) ar trebui puse undeva, să nu le uit. Să purcedem, zic!

*

– Iancu, de ce ți-ai ros jucăria iar?

– … (față bleagă)
– Păi, e frumos așa?
– …(față bleagă + așezat în poziție culcat)
– Zi și tu! De asta primești jucării, să le mănănci?

-…(față bleagă + botul pe labe + scheunat melodramatic în semn de părere de rău și șantaj emoțional)

*

– Iancu, tu știi că nu ești om, nu?
– ?! (față șocată)
– Iancu, tu ești câine și ești adoptat.
– (scheunat tragic)

*

– Iancu, care-i stânga?
– (îmi dă lăbuța dreaptă)
– Nu, măi, cealaltă stângă!
– (îmi dă ambele lăbuțe)

*

– Iancu, hoțul!
– Ham! Ham!
– Bravoooo! Iancu, cerșește!
– Ham! Ham!
– Nuu, nu hoțul! Cerșește!
– … (se pune în poziția „șezi”)
– Hai, mai, Iancu! Cerșește…
– … (se pune în culcat)
– Bine, bine. Hai, hoțul!
– … (îmi dă lăbuța)

*

– Iancu!
– …?
– Iancu, vine polițiiiaaaa! Și-mi ia toată marfaaaa!
– Auuuauuuuauuuuu! (schelălăit a jale)

*

– Iancu, tu te gândești la viața de apoi?
– …(cade pe gânduri)

dialoguri cu Iancu

*

– Iancu, ce vrei să te faci când o să fii mare?

– … (se uită dezorientat în jur, vede jucăria și mi-o aduce mândru)

*

– Iancu, mă iubești?
– ! (bucuros că înțelege comandă, sare în brațele mele!)

dialoguri cu Iancu

*

– Măi, Iancu, dar un pupic îmi dai și tu?
– ! (bale, peste bale, peste bale)

*

– Iancu, ghioceii nu-s de mâncare!

– … (îi miroase că să fie sigur)

dialoguri cu Iancu

No, acum mi-s curioasă cum sunt și dialogurile tale cu patrupedul! Că eu nu mă mai satur de discuțiile cu Iancu, jur.

PS: pe Instagram am și mai multe poze cu Iancu. Le găsești după haștagul #iancuboy.

13 thoughts on “Dialogurile mele cu Iancu”

  1. Faine conversații purtați. Si ma bucur ca nu-s singura.
    Sa știi ca si eu m-am documentat înainte sa afirm ca port conversații cu al meu Karamel. Uneori se uita lumea ciudat cand ii vorbesc pe strada…
    Sunt aproape convinsă ca la un moment dat imi va si răspunde cu vorbe. Sa ma vad atunci! Orișicum, nu ducem lipsa de comunicare mai ales ca suntem nedezlipiti :).
    Acum ma antrenez sa găsesc un limbaj comun cu Lila pisica. Suntem la faza de războit. Care e șefa pe aici. Ei bine, ea tot răspunde in mod repetat ca ea e si ca daca ar avea talia potrivită m-ar mânca. Oricum încearcă cu urechile date pe spate si boticul deschis amenințător dar nereușind sa ma cuprindă: te mănânc! Te mănânc!
    Dau vina pe inocenta vârstei dar ma pun la mintea ei si ma burzuluiesc toata la ea: ba eu îs mai mare!! Ba eu! Deocamdata doar limbajul aratatorului meu ridicat amenințător o face sa cedeze cu un miau resemnat si o retragere temporara. Intre timp Karamel ma ajuta la educație si numai ce o mustruluiesc pe Lila ca e pe dulap si el ma susține: o superi pe mama?! Las’ ca-ți arat eu! Si o fugărește prin casa sa o pună la punct. Apoi vine sa imi ceara aprobarea: am facut bine? Esti fericita? Eu sunt, eu sunt ca te-am ajutat!

    1. Haha, chiar mă întrebam cât de bine conviețuiesc un câine și-o pisică. Îmi doresc să adopt și-o miorlăită, pentru că eu am crescut mai mult cu pisicile și uneori mi-e dor de alintăturile lor. Un câine în schimb, e mult prea energic, iar eu nu am întotdeauna dispoziția necesara ca să-i fac fața entuziasmului de la primele ore ale dimineții (guilty :D).

    2. Chiar surprinzator de bine. Nu stiu daca se pune ca al meu e bichon. Calm si de o blandete excesiva. Doar la mancare o repede sau cand ma supara Lila pe mine. Pt mine e o premiera. De mica am avut caini. De pisici ma temeam. Acum e al 5 lea membru al familiei. Nu doar o mâță pisicită care zice-se mai imi si seamana. Sau eu ei. Nu mi-e clar :).
      Tocmai am inceput sa te urmaresc pe instagram. Daca esti curioasa, ai ocazia sa vezi cateva poze cu “fratii” adoptati de mine.

  2. De când visez și eu la un Iancu al meu! O Tascha e acasă în România, mă așteaptă în fiecare zi la poarta, poate poate am să vin (aşa zice mama, acum mă gândesc cine mă așteaptă mai mult).
    Iar tu, Diana, să ne mai spui de Iancu și de toate năzbâtiile şi de toată filosofia lui! Și nu uita să te bucuri!

  3. Ce nume simpatice! Adevărul este câ până la Iancu am avut doar pisici (la bunici, la țară) pe care le alintam toata ziua, pentru că mă liniștea foarte tare treaba asta. Însă când am fost de curând la bunici, a fost destul de ciudat, pentru că obișnuită cu un câine care ascultă (cât de cât comenzile), îmi era peste mână când Dodo (motanul) nu înțelegea când îi ziceam să se dea la o parte sau să vină la mine. Plus că-mi venea mereu să-i zic „Șezi!” :))

    Și, daaa! Și pisicile pe care le-am avut în copilărie, acasă la ai mei, mă conduceau mereu la bucătărie, să le dau mâncare. Nu numai că mă conduceau, dar mă trezeau dimineața. Mă mușcau usor de ureche sau de degetele de la picioare.

  4. Nici eu nu ascult muzică atunci când lucrez (din același motiv). Și am doo mâțe cu care vorbesc mai des decât cu oamenii. Un Babadook și-o Monă. Cel mai mult îmi place privirea lui concentrată atunci când îl cert și-l rog să-mi spună ce-a făcut acolo. Se uită fix în ochii mei și nici măcar nu clipește. Ieri am strănutat de 2 ori și mi-a mieunat după fiecare strănut. Pe Mona am luat-o speriată de bombe. Ea fuge și se-ascunde și dac-a atins o pungă din greșeală. Dar cu ea cel mai frumos dialog a fost cel fără cuvinte. La câteva luni de când o luasem începuse să se adapteze și stătea mai des în preajma noastră. Și ne-am întins ca fetele pe covor și-o mângâiam pe burtă, iar Mona se uita fix în ochii mei și torcea încet. Și apoi i s-au mărit pupilele atât de tare încât nu i se mai vedea verdele irisului, s-a apropiat de fața mea (eu eram topită toată), s-a dat în spate și mi-a zburat o labă peste ochelari. Priceless! În rest, le povestesc orice idee/gând și ei ascultă. Și, în semn că înțeleg ce spun, încearcă să mă conducă la bucătărie, la dulapul cu crănțanele. Every time 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *