Ți-a fugit vreodată mintea la vreo țară pe care ai vizitat-o, iar primele lucruri care s-au ivit din cutia de amintiri au fost culorile sau aroma acelei țări? Sau poate muzica și mâncarea? Eu una așa pățesc de fiecare dată când îmi zboară gândul la Turcia. Culorile calde, vibrante din bazaruri, înghețata și baclavalele, dar și mirosul îmbietor al cafelei…toate astea îmi răscolesc simțurile.

– Bir, iki, üç, dört, beș… Stăteam în mijlocul pieței și-mi număram lirele turcești. Văzusem mai devreme o eșarfă galbenă și voiam neapărat s-o am. Se potrivea la fix cu starea pe care mi-o dădea micul oraș și căldura cu care mă primise, așa că voiam s-o port astfel încât să-mi amintesc mereu de Gemlik. Pe cap, sub formă de turban.

– Romanian? aud o voce bărbătească din spatele meu. Când mă întorc, un bătrân, cu părul alb și încrețituri în jurul ochilor, îmi zâmbește blajin.

– Da, îi spun eu ușor bâlbâit. Încă nu știam ce m-a dat de gol.

– Tu învățat să numeri. Bravo!

– Tesekkur ederim, îi spun eu încântată. Și-i arăt micul meu ghid de conversație român-turc pe care îl țineam la buzunarul din spate al pantalonilor. Avea coperți verzi și foile îngălbenite de trecerea timpului. Era mai mic decât podul palmei, dar mă ajutase în multe cazuri. Era al tatălui meu și i-l împrumutasem din bibliotecă înainte de a pleaca de acasă, cu promisiunea că e pe mâini bune.

Bătrânul era un turc autentic. Stătea în ușa magazinului său cu mătăsuri și după atitudinea sa bănuiam că era chiar proprietarul. În fond, majoritatea au propriile businessuri, moștenite din tată-n fiu. Mi-a făcut semn să mă apropii.

– Place când străinii învață turcă. Semn bun. E respect. Eu învățat șapte limbi de la tatăl meu. Așa se face afacerea. Businessul, nu? și începe să râdă.

Eu încă stăteam la un metru distanță de el și încă nu știam dacă ar trebui să-mi fac griji că sunt abordată în felul acesta. Despre turci aflasem chiar de la tatăl meu, care fusese de câteva ori în Istambul și Ankara, că știu foarte bine să facă negoț și că mulți cunosc româna.

– Intră. Alege-ți ce vrei. Am brățări, hijaburi… și s-a oprit când a văzut cum mi se luminează fața. Hijabul este vălul pe care îl poartă femeile să-și acopere părul, conform vechilor tradiții orientale atât de disputate. Însă eu voiam ca eșarfa asta să o port în alt chip, ca turban, lucru pe care în Turcia îl vei observa la bărbați, nu în tabăra feminină.

În portofel mai aveam doar șase lire. Restul de bani îi lăsasem în camera de hotel. Mi-am zis că doar așa voi fi în stare să nu exagrez cu cumpărăturile, iar cei care au fost măcar o dată într-un bazar, știu cât de greu e să refuzi ceva, mai ales când încep toți să negocieze și să tot scadă din prețul inițial.

– Nu am suficient pentru o eșarfă din mătase. Sunt toate foarte frumoase, însă, din păcate, mi-am lăsat restul de bani la hotel. Bătrânul continuă să zâmbească.

– Nu cerut bani. Cadou pentru romani. Eu iubit o românca frumoasă. Vizitat și țara pentru ea. Bucharest, Köstendje…

– Köstendje? îl întrerup eu. De acolo sunt! Köstence sau Köstendje reprezintă numele sub care turcii sau turcii otoman știu de oraș, pentru că multă vreme a fost sub ocupație. Dar oricum i-ar spune bătrânul, eu sunt fericită. Cine s-ar fi așteptat ca într-un loc în care nu cunosc pe nimeni să încep să discut total întâmplător cu un străin despre Casino și portul Tomis.

Așa că ne-am pornit pe povestit, dar nu fără să rămân fascinată de faptul că omul din fața mea îmi vorbea limba, iar eu, de abia învățasem să zic Günaydın sau Güle, güle (n.r. Bună ziua sau La revedere). În timpul ăsta, intrasem în magazinul lui și stăteam pe un taburet, în dreptul unei măsuțe joase. La un moment dat s-a ridicat și a adus o tavă cu ceșcuțe de cafea frumos pictate și un ibric plin. Mirosul era îmbietor.

Mi-a turnat cafea și mi-a făcut semn să beau cu el. Eu, sub euforia întâmplărilor, încă eram emoționată de ospitalitatea oamenilor din micul Gemlik. Așa că am gustat fără să ezit. Atunci am simțit cu adevărat ce înseamnă să locuiești într-o zonă a provinciei Bursa. Stăteam cu nasul deasupra ceștii și miroseam cu nesaț aroma cafelei. Iar la fiecare inspirație fierbinte simțeam pulsul orașului, iar fiecare por învața să iubească muzica turcească ce se auzea în surdină, clopotelele moscheei care chemau la rugăciune, culorile calde, condimentele…cafeaua. Da, am iubit pe loc acea cafea turcească ce-mi părea că are atâtea povești în spate, încât eram copleșită de admirație și respect.

La final, mi-am luat la rămas bun de la bătrân, pe care aflasem că îl chema Erdu. I-am mulțumit cu toate cuvintele frumoase pe care le știam în turcă, iar el a insistat să-mi dea în dar și o eșarfă. Una verde. A zis că se potrivește mai bine cu părul meu roșcat. L-am ascultat, cum puteam altfel.

Au trecut vreo doi ani de atunci. Mă plimb pe străzi, e toamnă și e frig. Dar e bine că am eșarfa verde în jurul gâtului, să-mi țină de cald. Intru într-o cafenea micuță și mă uit atent pe meniu. Ce-i drept, de când am părăsit Gemlikul am bătut toate localurile cu specific turcesc în căutarea cafelei care să aibă același gust cu cea pe care am băut-o cu bătrânul Erdu, într-un magazin cu mătăsuri. Cafeaua mea, cum îi ziceam când mă săgeta dorul în coșul pieptului.

– Ce vă dau? mă trezește brusc din visat ospătarul.

– Aaa…cafea la ibric aveți?

– Nu. Dar vă referiți la cea făcută după rețeta turcească, nu?

– Da, îi răspund, deși nu mă așteptam să mai conteze.

– Atunci s-ar putea să avem o alternativă. Vă pot aduce o cafea făcută la o cafetieră profesională și vă garantez că nici nu veți constata diferența.

M-am lăsat pe mâna lui, în fond ce aveam de pierdut. Din explicațiile lui, patronii tocmai achiziționaseră niște produse foarte bune din magazinul MarketOnline.ro, iar pentru cafetiera asta și cafeaua făcută la ea, veneau aici și foarte mulți clienți turci, pentru că le amintea de acasă.

Imediat ce mi-am primit ceașca de cafea, aroma deja îmi inunda nările, iar amintirile veneau năvală. Da, asta era, în sfârșit! După atât timp reușisem să găsesc gustul cafelei turcești făcute la ibric, doar că aceasta era făcută la o cafetieră. C-A-F-E-T-I-E-R-Ă! Eram complet uimită, așa că i-am cerut mai multe detalii ospătarului. Aflasem că numele aparatului minune era Arzum Okka și că primisese chiar și un premiu pentru designul cu totul ingenios.

Eram toată numai un zâmbet. Sorbeam fericită din ceașcă și vedeam în fața ochilor tot Gemlikul. M-am lăsat purtată o vreme de aroma amintirilor, apoi am dat fuga spre casă. Trebuia neapărat să-mi comand cafetiera pe care, apropo, am hotărât să o cheme Erdu.


 

 

6 thoughts on “Aroma amintirilor”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *