Mereu am îndrăgit animalele și de fiecare dată încercam să o conving pe mama să mă lase să am propriul meu pet. Însă în 20 de ani nu am reușit să o fac să-și schimbe părerea pentru că mereu se ținea tare pe poziții și-mi venea cu tot felul de argumente(bune, trebuie să recunosc acum). Așa că tot ce am reușit să obțin erau doar mângâierile oferite cățeilor din fața blocului sau îmbrățișarea tuturor  de fiecare dată când ajungeam la bunicii mei, la țară.

După ce am părăsit orașul natal și m-am mutat într-un apartament în care nimeni nu-mi mai putea spune că nu am voie să am orice animal de companie doresc, am decis  împreună cu Robert să adoptăm un pui de doberman. Toate bune și frumoase. În primele zile i-am iertat toate trasnăile, de la ros canapea, perne, urinat oriunde în casă (chiar și pe mine), pentru că eram absolut îndragostită și nu vedeam decât un ghemotc de blană adorabil. Pe parcus însă, au început să apară problemele. De fapt, mai bine spus, începusem eu să le văd.

Marcarea teritoriului

Cred că e mult spus că al meu pui de doberman încerca să își marcheze teritoriul. Pur și simplu atunci când il treceau necesitățile, făcea acolo unde se nimerea. Firește că i-am luat pled și mereu îl aduceam pe el, ca să se obișnuiască. Însă de cele mai multe ori nu reușeam decât să-l duc plimb în aer până la locul cu pricina, în timp ce el ne boteza cu nonșalanță tot parchetul. Recunosc că după un timp, mai erau și momente fericite, când se ducea la pled. Însă, pentru că era un împiedicat și jumătate și nu prea avea noțiunea spațiului înconjurator, făcea alături. În cele din urmă am cedat si am aruncat toate pledurile din casă. Am început să îl învățăm să facă afară, însă cu șanse de reușită spre zero.

Poate că cei care nu au avut un câine junior, nu știu de câte ori poate urina acesta într-o zi. Păi, să spunem că de foarte multe ori. După somn, după ce mănâncă, după ce se joacă, după cum bate vântul… așa că tot ce am avut de făcut a  fost să aștept să-i treacă. De abia la 6 luni a învățat că nu e în regulă să facă în casă, cu atât mai mult pe canapeaua unde doarme sau lângă castronul din care mănâncă. Am fost răbdătoari, ne-am zis că e un caz mai special. După alte patru luni a învățat și el să ridice piciorul, ca un mascul adevărat, dar asta numai după ce i-l ridicasem eu o perioadă, de ciudă că își făcea nevoile ca o fetiță.

Deci, la 10 luni, dobermanul nostru fioros a învățat să își facă nevoile unde trebuie și să ceară afară. Uneori, mai ridică ușor un picioruș deasupa unui gard viu și își marchează teritoriul. Iar eu jur că lacrimez de fericire. Sunt o mama mândră.

Trezitul de dimineață

10923608_1580239755544064_382578008380405573_n

Deși sunt cât se poate de bucuroasă că al meu câine nu mai face în casă, nu pot spune că sunt tocmai fericită atunci când mă trezește cu noaptea în cap ca să-l scot afară. Iar dacă nu vrea afară, vrea oricum să mă trezesc, adică…doar n-o să se joace singur, nu? Și e foarte plăcut când lucrezi la laptop până pe la 3 dimineața, iar la 6 vine scumpul cățelandru să te lingă pe față. Iar dacă îi spui bolborosit și mormăit, așa cum poți tu, în starea de semiadormită, să se ducă la locul lui, el n-o va face. Va sta și va uita la tine. Și cu toate că ai ochii închiși, tot îi vei simți privirea sau măcar respirația de pește împuțit. Așa că, vrei nu vrei, te vei ridica din pat.

Desigur, mai e varianta în care îl dai afară din camera și închizi ușa, însă are și asta urmările ei negative:

  1. Va plânge lângă ușă până îi vei deschide
  2. Va sări pe ușă și o va zgâria (dacă sta în chirie fii pregătit pentru o discuție urâtă cu proprietarul și mulți bani scoși din buzunar
  3. Va reuși în cele din urmă să deschidă singur ușa și va relua faza cu linsul, privitul, respiratul în față.

Am mai încercat și soluția jucăriei. Însă de cele mai multe ori o  pune în pat, ca să ma joc cu el, ori o va roade zgomotos sub pat. Prin urmare, te va deranja oricum ai încerca tu să o dregi, așa că e bine să ai nervi de oțel.

Jucăriile
20150322_063240

Nu știu alți câini cum sunt, dar dobermanul nostru aproape că e magician. Dacă îi dai o jucărie, în două minute o va face să dispară. Pe parcurs vei descoperi ”firimituri” din acesta pe sub pat sau atunci când îl vei duce să-și facă nevoile. Prin urmare, ai nevoie de jucării de calitate, care de cele mai multe ori vor costa și foarte mult.

Mâncarea

Câinele nostru mânâncă orice. ORICE. De la jucării, la mâncarea proprie sau mâncarea noastră, până la toate tâmpeniile pe care le găsește afară pe jos. Nu spune pas nici firimiturilor de pâine, nici vreunei pungi pline cu slănină sau unui borcan cu muraturi găsit accidental la gunoi. Prin urmare, trebuie să-l țin numai în lesă și să ma uit mereu pe unde mergem, ca nu cumva într-un moment de neatenție să mai înghită ceva. În afară de faptul că mă enervează când mănâncă de pe jos cu atâta poftă și bucurie, ca și cum acasă nu ar avea cea mai scumpa hrană, specială pentru vârsta și talia lui, mă ingrijorează să nu îngurgiteze ceva toxic. Prin urmare, fiecare ieșit afară până pe la vârsta de 10 luni a fost un moment de stres. Acum s-a mai domolit nițel ce-i drept.

Oamenii

Dobermanii, contrar aparențelor, sunt sociabili și jucăuși. Așa că de fiecare dată când ieșeam cu el afară, acesta era foarte entuziasmat de orice ființă. Îi plac oamenii, dar nu la gust, ci la modul că s-ar juca neobosit cu ei. Însă oamenii de pe stradă nu i-au împărtășit reacțiile, așa că n-a reușit decât să-i sperie pe cei mai mulți sau să-i enerveze. Și îi cred. Ce persoană întreagă la cap  nu s-ar panica când ar veni spre ea un ditai dobermanul, chiar dacă acesta nu vrea decât să te lingă pe față? Deci, pentru a putea controla cât de cât reacțiile patrupedului la întâlnirea cu alte persoane e mai mult decât necesar un dresaj de obediență. În felul acesta, va fi și el în siguranța și vei anticipa discuții mai aprinse cu oamenii de pe stradă care vor fi deranjați de câine.

Desigur, acum am trecut în revistă doar câteva elemente, probleme de care e posibil să te lovești atunci când ai un animal de companie. În realitate, sunt mai mai multe chestiuni de luat în calcul, de la dresaj până la situații în care vrei să pleci din localitate, iar câinele nu te poate însoți. Dacă ești indecis și nu știi dacă vrei sau nu un companion, trebuie să te gândești de zeci de ori înainte, pentru că acesta este un suflet si trebuie să ai grija de el ca de propriul copil. Desigur că vor exista mulți nervi și situații tensionate la care poate că nu te-ai fi așteptat, dar la sfârșitul zilei, vei iubi ca cineva sa dea din codiță la vederea ta și să sară în jurul tău de bucurie.

0 thoughts on “A avea sau a nu avea un câine- aceasta e întrebarea (Part I)”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *