Ne-am mutat relativ recent într-un cartier liniștit (credeam noi), aproape de parc, deci mult spațiu verde, trafic limitat, pe scurt, am avut numai tril de păsărele în urechi atunci când am luat decizia de a închiria apartamentul cu pricina.

Cel mai tare ne-a plăcut că viitorul (și actualul) nostru cămin se afla într-o zonă de case, prin urmare, am gândit în sinea noastră, ca niște copii creduli, că vom avea parte de pace. Pentru că un an de stat în zona Iancului te face să o iei pe câmpii- tramvaiul îți hâțână geamurile de la cinci dimineața, vecinii țipă că al tău câine face mizerie, iar tu încerci în mod repetat să-i convingi că nu e vorba de Iancu și că la fiecare etaj există cel puțin încă o persoană cu un patruped… Meh, în zadar toate astea. Așa că, pe lângă alte inconveniente pe care le avea zona, dar și vechiul nostru apartament, plusând cu vecini bătrâni și (foarte posibil) evadați de la 9, am zis #whatthehell și ne-am luat tălpășița.

Revenind la locul cu trilul de păsărele, în nici mai puțin de o săptămână aveam să descoperim că da, frate, aparențele înșală. Iar acum nu voi scrie despre toate neregulile din apartament, ci mă voi axa pe un singur subiect, vecinii. Mai exact, vecinii și Iancu.

Astfel, am aflat, destul de brutal, că oamenii din zonă nu prea-l au la inimă pe dobermanul nostru. Dacă la început credeam că sunt doar doi- trei vecini scrântiți, ușor-ușor aveam să văd că e vorba de un întreg cartier.

  1. „Dacă mai treci pe strada mea cu câinele îi dau drumul amstaffului și o să ți-l iei pe al tău bucăți, în brațe”

Asta s-a întâmplat la câteva zile după ce ne-am mutat, când am ieșit cu Iancu la o plimbare pe străzi. Am trecut pe lângă o curte unde a început brusc să latre un câine foarte tare, așa că am făcut cale întoarsă, pentru că al meu se speriase.

După nici câțiva pași, a ieșit un nene furios care a început să urle la mine că nu adun mizeria după câine, că așa fac mereu (repet, doar ce mă mutasem) și dacă mai trec pe strada lui (da, știu) dă drumul amstaffului să mi-l facă pe Iancu ferfeliță.

La început, ca o domniță respectuoasă, am încercat să îi spun că 1. e prima dată când trec pe strada lui, 2. strâng mereu după câine, și i-am flutural sulul cu punguțe pentru mizerie, 3. nu e tocmai moral…sau legal să mă amenințe cu un câine despre care se știe că este o rasă cu potențial periculos.

Nu are rost să zic că toate stăruințele mele au fost un epic fail, pentru că stimabilul prefera să își audă propriile lătraturi, așa că m-am dus pur și simplu în casă și pe viitor am evitat să mai fac dreapta pe strada lui când eram cu Iancu. Un lucru e cert, nu te pui cu nebunii, Diana!

2. „Ține-ți câinele în casă, că stâlpul meu nu e WC public!”

Deseori ieșeam cu Iancu dimineața devreme să-și facă nevoile și…ca orice câine, se îndrepta spre stâlpii de telegraf. O bătrână, alături de fiica (sau nora) și fiul (sau ginerele) m-au tot pândit o bună bucată de vreme și au urlat la mine că-l las pe Iancu să …le ude lor stâlpul. Stâlp care e în stradă, pe trotuar public, nu privat, ca să fim înțeleși. Apoi mi-au „recomandat” să mi-l țin în casă, asta după ce m-au interogat unde stau, m-au filmat în repetate rânduri când eram cu Iancu afară și apoi m-au amenințat că „văd eu ce pățesc dacă mă mai prind cu câinele făcându-și nevoile pe stâlpul lor”.

La fel ca în prima situație, am încercat să explic că atunci când vine vorba de „chestiuni solide” adun de fiecare dată, le-am fluturat și lor punguțele pe sub nas ca dovadă și le-am spus că faza cu filmatul nu e tocmai ok. N-a funcționat.

Așa că, după o noapte în care masculul alfa al acestei familii interesante a început să urle la mine în ultimul hal, Robert a anunțat poliția. După vreo două-trei săptămâni au apărut domnii polițiști la ușa mea să mă întrebe ce probleme am cu vecinii. Primul gând era să-i întreb dacă au tot restul zilei liber, că să le explic, dar al doilea, care s-a și materializat, a fost să-i întreb despre ce vorbesc. Așa că a trebuit să-mi citească mailul trimis de Robert acum hăt-hăt ca să-mi aduc aminte.

Ce să zic, draguț din partea lor ca au venit (vă rog, sesizați ironia). Le-am descris situația, mi-au verificat actele, au fost surprinși să vadă că Iancu avea vaccinurile în regulă, fără nicio zi întârziere și, în final, mi-au dat dreptate. Ba mai mult, chiar s-au enervat și ei. După, s-au dus la vecinii cu pricina să le explice una alta. And that’s it! Iar ca să evit altercațiile, am încetat să mai trec pe acolo vreodată. Mhm…

3. „Dacă nu-i pui botniță, bag cuțitul în el. Tu nu știi cine sunt, întreab-o pe #$^^& de proprietară!”

Faza asta s-a întâmplat chiar azi dimineață, când am ieșit cu Iancu afară, iar pe scară ne-am intersectat cu vecinul de la parter. Cu el avusesem o discuție tot din primele zile și tot atunci spunea despre dobermani că sunt experiment nazist și sunt periculoși. Ah, da…și că au creier uman, că ei sunt jumate câini, jumate oameni. Am zâmbit și atunci la fel de politicos, că m-am gândit că nu e nice să-l fac dobitoc așa curând, și i-am explicat că rasa există de dinainte de primele altercații mondiale și a fost creată strict pentru pază. No, dar cu cine să te înțelegi?

O să mă opresc aici, cu toate că am mai avut discuții și cu alți vecini din zonă, cel puțin la fel de săriți, care s-au luat de mine de fiecare dată când eram cu Iancu. De la doamne care mă urmăreau din spatele porților întredeschise să vadă dacă strâng sau nu (subtile ca un topor în cap, știu) mizeria câinelui, la altele care mă petreceau cu privirea până intram în bloc, să vadă unde locuiesc.

Într-o altă ocazie, o mașină a trecut milimetric pe lângă noi, a frânat brusc, apoi au ieșit doi cetățeni rromi care mi-au zis să-i pun botniță câinelui, că sună la poliție, că le sperii copiii, că le e frică să se joace pe trotuar din cauza dobermanului. Iar asta se întâmpla într-o noapte în care nu era nimeni pe stradă în afară de mine și Iancu, firește. Ah, da…și de ei. Nu mai zic că tot atunci au ieșit la geam pirandele care au început și ele să urle.

Singurul meu noroc? Faptul că am un câine de talie mare și n-au îndrăznit să se apropie de mine, pentru că Iancu se punea în fața mea, ușor debusolat de faptul că toată lumea țipa. În rest, toate bune in my beloved neighborhood.

Sunt curioasă dacă și tu ai avut momente în care ai știut sigur că vecinii nu prea îți iubesc câinele sau chiar mi se întâmpla toate numai mie.

Iancu boy, tu ce spui?

A room with a view #roomwithaview #doggie #dobe #Doberman #iancuboy #dogsofinstagram #sunny #balcony #houses #bucharest #vscocam

A post shared by D I A N A 🌱 (@dianasolomon.blog) on

7 thoughts on “3 momente în care știi sigur că vecinii nu îți iubesc câinele”

  1. Diana, îmi pare rău pentru ceea ce ai trăit sau încă trăiești, dar asta este lumea în care trăim, important este să nu îl privezi pe Iancu de bucuria de a fi în aer liber, asta în ciuda a toate! Toleranța şi bunul-simț aferent sunt calități ce le lipsește multora! Aşa să rămâneți în continuare, şi tu, şi Iancu bineînțeles!

  2. Doamne, cate ai patimit! Eu am o pisica, e culeasa de pe strada, Piranda. Si tin minte ca intr-o zi au venit niste instalatori acasa iar cand au vazut-o, au facut un pas in spate si au mai si intrebat: “Eo pisica neagra?” Nu, frate, e cu buline…

    1. WTF! Măcar a fost ceva ocazional la tine. Eu mă lovesc aproape zilnic de asta. Iar până ajung cu Iancu în parc îmi ia o eternitate, pentru că am rută ocolitoare. Nu am voie pe strada x, nu am voie pe strada y… Mrrr.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *